White Lies & The Killers

O istorioară scurtă mică în seara asta, despre alimentaţie. Alimentare, de fapt. Despre cum îşi alimentează omul fobiile. Ca o paranteză, ţin să precizez că atunci când mă joc cu un cuvânt de mai multe ori, începe să-mi devină străin şi necunoscut. Cum s-a întâmplat cu alimentare, alimentaţie, alimentează. Nu ştiu dacă l-am folosit corect, dar nici nu vreau să mă mai întorc să verific. Dar, totuşi, ca să fiu sigură, voi folosi următoarea expresie: a da alimente.
Eu dau alimente fobiilor mele. De exemplu, mă confrunt cu o mare problemă de fiecare dată când merg la un concert: brăţara pe care ţi-o leagă de mână, la intrare. O suport, până în momentul în care ajung acasă, când simt nevoia să o dau jos. Dacă suntem prea obosite, ca să zicem aşa, o dăm în grabă jos, tragem de ea până se rupe, băgăm dinţi, forfecuţe, totul cu o mare spaimă provenită din dorinţa arzătoare de a te culca pentru a te trezi din beţie cât mai repede. Dacă nu se pun astfel de probleme, nu se lasă nici cu răni.
Dar ce facem când avem de-a face cu un festival care te obligă să ţii brăţara aia 3, 4, 5 zile la rând pe mână?! Vă zic eu ce facem: ne futem mama lui de creier pentru că dă alimente fricii. Dacă mă concentrez pe legătura de la mână, intru în panică. Dar fac altfel, ca de exemplu acum, când scriu cu sfoara legată de mână şi mă fac că nu o văd. E bine că nu am băut nicio bere deci mintea se poate numi limpede şi controlabilă.
Aştept cu nerăbdare să văd cum mă voi înţelege cu sforicica şi atunci când se va instala oboseala sfârşitului de săptămână şi de ediţie.

În curând voi şi scrie o nouă istorioară

Coin'cidenţe

Nu ştiu de ce dau peste Man Ray în ultimul timp. La fel cum, astăzi, la supermarket, mi-am lăsat bagajul în dulăpiorul cu numărul 13 şi la casă am plătit 13,13 lei.

„Am moştenit pofta de sex de la mama"

Cât merg în fiecare zi cu metroul, citesc. Mai mult la dus, pentru că drumul de întoarcere este întotdeauna diferit şi destul de agitat. Doar că, am câteva zile pe lună în care mă aşez pe scaunul din metrou şi nu fac nimic. De fapt, privesc oamenii, mă uit în gol sau citesc ziarul celui de lângă sau din faţa mea. În 99% din cazuri, în metrou se citeşte Liberatate sau Cancan. Nu am destule organe ca să explic ce înseamnă, dar prin puterea minţii şi exerciţiu mult şi susţinut, sunt sigură că fiecare va înţelege, la un moment dat, de ce nu e bine să faci din-astea. Bărbaţi şi femei de toate vârstele citesc Libertatea şi Cancan. În astfel de momente, cel mai important este să îţi păstrezi calmul şi să te consolezi cu faptul că, în lume, cei care nu au o alimentaţie sănătoasă, pot deveni încet- încet proşti, răi, violenţi şi exhibiţionişti.
Astăzi am remarcat că în metrou sunt foarte, foarte multe femei. Peste 70% dintre călători, sunt femei. Şi am observat la cele care poartă sandale din-astea golaşe, eventual cu o sforicică trasă printre degetul mare şi următorul deget de la picior, că arată pe ele ca nişte chiloţi tanga. Mai descurajator este că şi prin magazine numai modele din-astea găseşti. Dacă nu sunt sandale golaşe, sunt din-alea cu multe bretele, de gladiator. A luat-o lumea razna cu ele.
Apropo de pantofi, de ceva zile vuieşte netul cu următoarea informaţie: jimmy choo îs va lansa o colecţie în magazinele h&m, vestitele şi ieftinele magazine h&m. De jimmy choo am auzit o singură dată înainte de asta, şi nu mi-a plăcut deloc cum sună acest nume. Deja mi le închipuiam pe fetele din Libertatea şi Cancan pronunţând "jimmy choo". Fuck jimmy choo! Pe de altă parte, sunt oribile creaţiile acestui om, sau ce o fi, de fapt, jimmy choo. Uitaţi:

Îmi place materialul, la un moment dat erau nişte cizme într-un magazin de pe Calea Victoriei din ceva asemănător, doar că erau cu pete de vacă, nu de zebră. Costau vro' 18 milioane, pe care le-aş fi dat dacă-i aveam. Şi nu erau cu toc, ca cele din imaginea de mai sus, care sunt absolut dezgustătoare. Cu tot cu detaliul albastru din piele de şarpe de la "guler".

„Am moştenit pofta de sex de la mama" zice sexy brăileanca. Nu ştiu cine şi ce e cu asta, dar am mai auzit de ea. Asta zicea azi în Libertatea, într-un articol pe care nu am apucat să-l citesc, dar începea aşa: „Ce naşte din pisică, şoareci mănâncă".

Oare educaţia sexuală le lipseste românilor?
De fapt, ăsta era ingredientul lipsă?

despre asta vorbesc*

* e perfect. nu îl poţi întrece.

Kitsch

Azi am fost la cosmetică şi mi-am amintit ce înseamnă kitsch. Dacă doriţi să aflaţi ce înseamnă kitschul, în cea mai frumoasă formă a sa, mergeţi la cosmeticiana mea. Cosmeticiana mea este o tipă la vreo 35 de ani, îndrăznesc să aproximez. Este ca toate cosmeticianele, miroase a ceară tot timpul, foarte aranjată, vorbeşte mult despre detalii precum pigmenţi, fard de sprâncene şi rădăcina firului de păr erect. Ştiţi şi voi, dacă mergeţi la stomatolog trebuie să aveţi o gură perfectă, dacă mergeţi la cosmetică, totul trebuie să fie perfect pe faţa dînvoastră. Iar ca să ajungenti la perfecţiune, păi băgaţi, nene, meleoane peste meleoane, nu glumă.

Cosmeticiana asta este o blondă solidă, foarte solidă, arată ca Nicoleta Luciu gravidă. Părul îl are tot aşa de lung, doar ca ea, cosmeticiana, are meşe şi e blondă. De un blond ars, ondulat, care arată ca nişte undiţe atârnate. Încălţată cu pantofi cu platformă tot timpul iar soneria telefonului ei este, de fapt, melodia lui Celin Dion - "Because you love me". Telefonul ăla e atât de mic şi de auriu, încât, atunci când începe să cânte fin, parcă, parcă, ajunge să-mi placă mult de tot. Bineînţeles, cosmeticiana mea este şcolită la cele mai înalte şcoli. Cum la care? La şcoala vedetei sprâncenelor de la Hollywood, Anastasia Soare. Şi să ajungem la faţa cosmeticianei mele. Este perfectă. De fiecare dată arată la fel, semn că îşi face treaba bine: sprâncenele tatuate, gene false, un fond de ten întins precum tencuiala unei case, tatuaj permanent la ochi, tatuaj permanent la buze, ruj, farduri, bineînţeles. Dar nu arată rău, fraţilor. Nu arată precum o sperietoare si străluceste. Strălucirea îi vine de la cele peste 1000 de kg de aur pe care le poartă asupra-i: 2-3 lanţuri, 10 brăţări şi, cel puţin, 10 inele. Toate de aur. Insist cu cea mai mare sinceritate: nu e vulgară. E un kitsh adevărat, dar nu e de condamnat, de lepădat. Pentru că este încrezătoare, fericită, şi-a atins ţelul (acela de a face mulţi bani) şi investeşte seriozitate în tot ceea ce face. Asta-mi place, că râd de ea de fiecare dată, dar până la un punct. De la punctul ăsta încolo, încep sa o apreciez.

Angel Dust

Voi ce puteţi să ziceţi?

Altă peşte de mâncare

Voi ştiaţi ca ardelenii folosesc adjectivul coşăr atunci cand vorbesc despre cineva care ia decizii înţelepte sau care face pe deşteptul?
Mi-am amintit când am văzut ştirea asta. Apoi, am căutat în dicţionar cuvântul kosher care înseamnă asta.
Mai am un exemplu de acest fel: sfetăr, pentru pulovăr, de la englezescul sweater.

Gata!

Îmi schimb filozofia de viaţă. Până acum, credeam în echilibrul ăla tranşant. Dacă are cum să fie tranşant echilibrul, dacă nu, atitudinea mea era aşa. Ca să înţelegeţi mai bine, despre ce echilibru vorbesc: binele era bine şi răul era rău. Nu le amestecăm. Perioada de maximă fericire era urmată de perioada de depresie maximă.
Paranteză: ştiu ce se întâmplă. mă maturizez.
Anticipam momentele în care se întâmpla urâtul din viaţa mea. Ştiţi ce plănuiesc? Să îmbin greul cu uşorul tot timpul. Chiar şi acum. Mă doare piciorul, de exemplu, că de fapt mă doare în gură, dar o să mă lupt cu mine ca să mă simt bine.
Paranteză: cred că de lene am trăit aşa până acum. şi tot de lene nu mai scriu acum, că idei mai am